Alexandru
Ioan CUZA (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Huşi, Moldova,
astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul
domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, precum şi al
statului naţional România. Cuza a participat activ la mişcarea
revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea
Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al
Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Munteniei (Valahiei),
înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări române. Devenit domnitor,
Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru
recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi
apoi pentru desăvîrşirea unirii Principatelor Române pe calea
înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a
realizat în ianuarie 1862, cînd Moldova şi Valahia au format un stat
unitar, adoptînd oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la
Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern.
Cuza
a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a
partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza
orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat
astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului.
Primii ani de viaţă
Născut
în Bîrlad, Moldova, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri
moldoveni, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea
un proprietar de pămînt în judeţul Fălciu, Moldova) şi al Sultanei (sau
Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru
primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească
şi ajungînd la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în
1844.
În
anul 1848, Moldova şi Muntenia au fost cuprinse şi ele de febra
revoluţiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar
în Muntenia revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat în timpul
verii. Tînărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se
evidenţia înclinaţiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc,
astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost
eliberat cu ajutor britanic.
Revenind în
Moldova în timpul domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a devenit
ministru de război al Moldovei, în 1858, şi a reprezentat Galaţiul în
divanul ad-hoc de la Iaşi. Cuza a fost un proeminent politician şi a
susţinut cu tărie uniunea Moldovei şi Valahiei. A fost nominalizat în
ambele ţări de către Partida Naţională, care milita pentru unire, în
defavoarea unui prinţ străin. Profitînd de o ambiguitate în textul
Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859
(5 ianuarie după calendarul iulian) şi în Muntenia pe 5 februarie 1859
(24 ianuarie după calendarul iulian).
Elena Cuza
Elena
Cuza se înrudea cu neamul Sturdzeştilor, al Balşilor şi al
Cantacuzinilor. Judecînd după portretul realizat de Szathmary, cînd avea
38 ani, putea fi socotită cu greu o femeie frumoasă. Era foarte mică şi
subţire, cu o expresie severă, cu ochi negri şi duşi în fundul capului.
Era foarte timidă, lipsită de farmec şi feminitate. Educaţia ei urmase
calea obişnuită în epocă: guvernantă franceză şi germană, pensionul
Buralat, anturajul social şi literar al mătuşii sale Agripina Sturdza,
din Iaşi.
În 1844, ea l-a întîlnit, s-a
îndrăgostit şi s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. El era o fire
extrovertită, impulsivă, care se simţea bine printre oameni, se purta
foarte galant cu femeile. Ea era o introvertită, cu o mulţime de
inhibiţii. Slabele şanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la
început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaş soţului ei şi de
faptul că a pus datoriile faţă de mamă înaintea celor faţă de soţ. La 30
aprilie 1844 scria: „Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am faţă de soţul meu nu mă vor împiedica să te iubesc.” După ce s-au căsătorit, ei s-au stabilit în modesta casă a părinţilor lui Cuza, Ion şi Sultana, din Galaţi.
Deşi
Cuza şi soţia sa nu au avut copii, ea i-a crescut ca pe proprii săi
copii pe cei doi fii avuţi cu amanta lui, Elena Maria
Catargiu-Obrenović: Alexandru Ioan Cuza (1862, unele surse menţionează
anul 1864 - 1889) şi Dimitrie Cuza (1865 - 1888) care s-a sinucis.
A împărtăşit cu stoicism exilul soţului detronat şi, după moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a
păstrat memoria cu o extraordinară devoţiune, neîngăduind să se
rostească un singur cuvînt despre slăbiciuni pe care le cunoştea, le
îngăduise şi-o spunea cu mîndrie – le iertase, ca singura care pe lume
putea să aibă acest drept.”
Înfăptuirea unirii
Unirea
Principatelor Moldovei şi Valahiei a avut loc la jumătatea secolului al
XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor provincii româneşti. Unirea
este strîns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de
alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în
Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Muntenia. Totuşi, unirea a fost un
proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică
între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea
uniunii vamale între Moldova şi Muntenia, în timpul domniilor lui Mihail
Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodămîntul războiului Crimeii a
dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular
favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în
1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile
Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două
ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul
anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost
ales ca domnitor al Moldovei şi Valahiei, aducîndu-le într-o uniune
personală. În 1861, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a
unificat Parlamentul şi Guvernul, realizînd unirea politică. După
înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin
aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar
constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România.
Domnia
Domnia
lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a
ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor
săi întîmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor
colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui
Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut un domn străin, l-a
acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în
aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.
Alegerea ca domnitor
După
Convenţia de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul
fiecărui principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei
caimacani (locţiitori ai sultanului în teritoriu), pînă la alegerea
domnitorilor. Principala atribuţie a comisiilor era aceea de a
supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din
Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii. Unioniştii
moldoveni au putut impune cu uşurinţă candidatura la domnie a
colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de
voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la
Bucureşti a fost oficial sugerată muntenilor de către delegaţia
Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunţa rezultatul
alegerii de la Iaşi. În Valahia, adunarea a fost dominată de
conservatori, care erau însă scindaţi. Neputîndu-se pune de acord asupra
unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfîrşit prin a se ralia
candidatului Partidei Naţionale care a fost ales la 24 ianuarie/5
februarie 1859, domn al Valahiei. Astfel, românii au realizat de facto
unirea, punînd la 24 ianuarie 1859, bazele statului naţional modern
român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru
dezarmarea opoziţiei Turciei şi a Austriei faţă de dubla alegere, astfel
că la 1/13 aprilie 1859 Conferinţa de la Paris a puterilor garante
dădea recunoaşterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859.
Conform
deciziei Convenţiei de la Paris, la 15 mai 1859 este înfiinţată Comisia
Centrală la Focşani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de
Constituţie din istoria modernă a României şi realizarea altor proiecte
de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituţie nu a
fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind
desfiinţată în februarie 1862.
Reformele lui Cuza
După
realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său
cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al
României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor
mînăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţămîntului
(1864) ş.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării.
Întîmpinînd
rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite
din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a
bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un
guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează
secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea
Legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării
poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală,
menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14
august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei
lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal, legea pentru
obligativitatea învăţămîntului primar şi au fost înfiinţate primele
universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi
poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a
fost organizată şi armata naţională.
Secularizarea averilor mănăstireşti
Această
lege a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua
toate proprietăţile şi averile anumitor Biserici şi mănăstiri şi a le
trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuţia ţării ”.
Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri şi schituri au fost desfiinţate
total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a
instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor,
bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistenţă socială etc. În
faţa acestor măsuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a
făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din
scaun, această stare provocînd, mai tîrziu, însăşi căderea guvernului
Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 şi, pe lîngă
cele enumerate mai sus, poate fi menţionată şi confiscarea anumitor
averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfîntul Munte Athos şi pe
care le-au primit cu mult timp înainte de la alţi domnitori (Ştefan cel
Mare, Mihai Viteazul etc,) pentru ca monahii din Sfîntul Munte să se
roage pentru bunăstarea domniilor lor.
Reforma fiscală
Reforma
fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal şi a
contribuţiei pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaţilor
majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului
funciar şi alte măsuri care au făcut ca la sfîrşitul anului 1861, în
preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele
Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi
adăugată, pe plan cultural, „importanta iniţiativă a guvernului
moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului
1860, prima universitate a ţării, cea ieşeană.”
Reforma agrară
Dezbaterile
înverşunate care au avut loc în vara anului 1862 în privinţa
proiectului de reformă agrară propus de conservatori şi adoptat de
majoritate, dar nesancţionat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea
de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privinţa
adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de
către ei a unei reforme agrare în sensul programelor revoluţionare de la
1848. De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu
s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o
perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a
statului, deoarece acestea nu întîmpinau opoziţia conservatorilor, încă
stăpîni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului
electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru
construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al
instrucţiunii publice, un regulament de navigaţie, organizarea corpului
inginerilor civili, reorganizarea Şcolii de silvicultură şi o serie de
măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstireşti au
reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme.
Din
momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail
Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la
izbucnirea unui violent conflict între guvern şi majoritatea adunării. A
urmat dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Aceasta din urmă
a sporit puterea domnitorului Cuza, şi totodată a înlăturat monopolul
politic al conservatorilor asupra majorităţii în adunare. Sancţiunea
poporului prin plebiscit şi recunoaşterea noii stări de lucruri de către
puterea suzerană şi puterile garante au creat posibilitatea decretării
Legii rurale în sensul programului paşoptist, desfiinţîndu-se relaţiile
feudale în agricultură şi procedîndu-se la o împroprietărire a ţărănimii
clăcaşe.
Prin Legea rurală din 14/26 august
1864, peste 400.000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu
loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60.000 de săteni au primit
locuri de casă şi de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare
s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de
pămînt a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dînd
un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din
cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al
XIX–lea.
Alte reforme
În
timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa
hotărîtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut,
într-o direcţie în care guvernul ştia că nu avea să întîmpine opoziţie
pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863,
la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor
mănăstireşti cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură de însemnătate
majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul
naţional. Apoi au fost elaborate şi promulgate Legea contabilităţii,
Legea consiliilor judeţene, Codul Penal şi Legea instrucţiunii publice,
precum şi crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înfiinţează Şcoala
Naţională de Arte Frumoase, la Bucureşti, la conducerea căreia este
desemnat Theodor Aman şi este inaugurată, în premieră, o Şcoală de
Medicină Veterinară.
Analizînd suita de
evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune că
sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar
român modern. Practic, nu există domeniu de activitate economică,
social-politică, culturală, administrativă sau militară din ţară, în
care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza
noilor cerinţe ale epocii moderne.
Abdicarea şi exilul
Cuza
începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut
cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim
personal; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat
activitatea monstruoasei coaliţii, hotărîtă să-l înlăture. Complotiştii
au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgînd de partea lor o fracţiune a
armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ş.a.), şi l-au
constrîns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie
1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a
luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se
arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt
susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost
instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu,
Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei.
Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia
au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare
belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul
locotenenţei domneşti a luat sfîrşit abia după ce Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la
10 mai 1866.
Această abdicare silită putea avea consecinţe grave pentru România, pentru că:
- după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimîntate că reforma agrară nu va mai avea loc.
- la 3 aprilie 1866 la Iaşi o demonstraţie a Mişcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Valahia,
- Poarta
Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România,
unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.
Restul
vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la
Paris, Viena şi Wiesbaden. A fost înmormîntat iniţial la Biserica
Domnească de lîngă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei
sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost
mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.